istorii urbane trăite – un interviu cu Ligia Minovici

Viaţa unui oraş poate avea ca ultimă expresie viaţa unui om. Confesiunile sale pot fi, la rândul lor, finale reprezentări ale unei memorii colective pe cale să se risipească în amintiri nemărturisite.

          Mărturisirea d-nei Ligia Minovici ne ajută să recuperăm amintirea şi să o smulgem temporalităţii, să recuperăm imagini trecute ale unui oraş care încă îşi caută o definire a personalităţii.

          Adrian Majuru: Cel mai potrivit pentru debutul acestei confesiuni, cred că s-ar potrivi o întrebare de genul: Cum s-a derulat primul contact cu Bucureştii atunci când aţi venit la studii?

          Ligia Minovici:  Primul meu contact cu Bucureştii a fost când eram în liceu deşi nici nu ieşeam prea mult în oraş, părinţii nu-mi dădeau voie…primul contact…, mergeam la şcoală…, am învăţat la institut, un pension pompilian care nu mai există acuma… nu-mi dădeam seama ce însemna atunci Bucureştii, dar mai târziu când ajungeam în clasele VII-VIII şi mai umblam şi singură dar altfel niciodată nu mergeam neînsoţită, pentru că nu-mi dădeau voie părinţii… . Contactul adevărat l-am avut  în momentul când am intrat la facultate, atunci aveam oarecare libertate, însă nu aveam timp atunci pentru că urmam şi facultatea de litere şi facultatea de drept şi pe atunci nu era prezenţa obligatorie totuşi mă interesa să fiu prezentă în limita posibilităţilor. …am avut ca profesor pe Perieţeanu, mai apoi la istoria artei pe Oprescu… care era contra fetelor şi spunea: “fetele la bucătărie şi la cratiţă”. Erau încântătoare orele lui, era un om capabil, care cunoştea mult.

 Ligia Minovici în vacanţa de vară din vremea studenţiei

Seminarile se făceau alb-negru, …ca să vezi un tablou şi să-l admiri, contribuie mult culoarea. La cursuri, nu vedeai nimic, atunci el comenta deoarece cursurile nu aveau nici o fotografie, nu era posibil pe vremea aceea. Profesorul acesta avea pentru mine şi un cusur – am mai spus – spunea mereu : “fetele la cratiţă, ce atâta facultate”…, aşa că eram destul de timorată de el. Era un profesor foarte, foarte bun. La Drept, nu era frecvenţa obligatorie însă parcă mă duceam mai des la drept decât la litere. Apoi după ce mi-am luat licenţa, am făcut doctoratul la drept, atunci iarăşi bibliotecă, mereu, notiţe, examene…

Examenul să dădea la toate materiile într-o singură zi…, întrai cum vroiai… în sala asta Procedură Penală, aici Civilă… în aceeaşi dimineaţă. Trebuia să te concentrezi. Apoi am început cu avocatura. Atunci, e adevărat că erau atâtea judecătorii în tot Bucureştiul şi procesele le aveam când la ocolul 6, când la 4, când la 3…, cunoşteam toate cartierele, toate autobuzele, toate tramvaiele, sigur că am cunoscut Bucureştiul. Pot să spun că în acea vreme mi se părea Bucreştiul… cam în 1938 am început să profesez avocatura, dar apoape că n-am simţit că este război…

A.M.:  Nu a fost penurie de alimente, nu exista un stres…

L.M.:  Nici vorbă. Chiar îmi aduc aminte că a venit aici la muzeu dl.Gogu Georgescu… el a invitat un pianist din Germania, care se numea Kempf… el ne-a povestit despre Kempf că avea 6 copii în Germania unde era o criză generală, cozi peste cozi…

A.M.:  …în timpul războiului?

L.M.:  Da. Georgescu l-a dus să facă nişte cumpărături şi acesta când a intrat şi a văzut că are la dispoziţie parizer, şuncă, tot ce vrei, i-au dat lacrimile… “Cum se poate să cumperi oricât, oricum şi orice cantitate?” – a spus el. Aşa de îngrozit era… acolo mânca aproape numai macaroane. Aici, bărbatul meu a făcut o recepţie ca să strângă bani pentru vioara, pe care trebuia s-o cumpere Voicu, care nu avea bani, atunci, era debutant. Cu acest prilej, a invitat rude, prieteni, ca să contribuie fiecare, şi l-a invitat şi pe Gogu Georgescu cu Kempf… pe vremea aceea era un pian aici şi după ce a avut un bufet – pe vremea aceea se putea face uşor, nu era mare filosofie – când a intrat femeia de casă cu nişte cataifuri, Kempf a înnebunit, s-a aşezat la pian – credeam că nu se mai scoală – şi a cântat… înnebuneşte. Aşa m-a impresionat de mult şi lipsa aceea, nu ştiam că până la urmă o să gustăm şi noi din aceste lipsuri. Dar atunci spuneam “cum, chiar acolo nu se găseşte asta şi asta?” Chiar nu-mi venea să cred.

Ligia Minovici studentă la Facultatea de Drept din Bucureşti - imagine din anii 1930

Pe urmă când au venit comuniştii şi au început cartelele, sigur că făceam destule cozi tocmai pentru că aveam drumuri la tribunal… treceam astfel prin Piaţa Mare… aveam şi destui clienţi acolo… aveam pe un măcelar care l-am scăpat o dată de un proces, în sfârşit, aşa era drept, trebuia să fie achitat. Piaţa era plină de zarzavaturi, era uşor să cumperi şi să ştiţi că  preţurile erau destul de accesibile pe vremea aceea, chiar trufandalele când începeau… .

Pe urmă au început cartelele, la magazine, atunci Bucureştii l-am văzut destul de mult – ce mă atrăgea pe mine cel mai mult era tot partea de nord, mi se părea mai frumos, mai civilizat, îmi plăcea vegetaţia iar toamna era superb… Vreau să vă spun că în Bucureşti, ceea ce m-a frapat pe mine era că nu vedeam destule flori şi destulă verdeaţă, în epoca aceea…

Liogia Minovici(stânga imaginii) alături de părinţii săi pe Calea Victoriei(1935)

A.M.:  …după război?

L.M.: Da, după război. Era totul trist.

A.M.:  Această tristeţe aţi sesizat-o şi înainte de război?

L.M.:  Înainte de război? …făceam o comparaţie între cum a fost înainte de război şi cum a fost după… oamenii…  mai întâi că fuseseră expropriaţi, li se luaseră din case, li se băgaseră chiriaşi, câte 10 într-o casă. Cine să se ocupe de grădină, căci era ceartă între ei… Era o mare diferenţă. Bucureştiul după venirea ruşilor, o diferenţă colosală. Ce era înainte şi cum era apoi. Şi din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stăteai la coadă… reflecţiile care le făceau, întrebările care le puneau, adică un nivel aşa scăzut din toate punctele de vedere… lucruri care mă întristau….

A.M.: Doresc să vă întreb dacă aţi avut şi “vizitatori” care au avut o atitudine mai neplăcută

L.M.:  De la un timp se fură tot mai mult. Într-o zi, îmi spune paznicul: “Doamnă, a venit un englez. Nu ştie româneşte. Vrea să vadă muzeul.” M-am dus şi i-am deschis. Când, ce să vorbească englezeşte căci ştia trei vorbe englezeşte şi restul era un fel de român-ţigan. Şi el cum a intrat, m-a întrebat: “Din asta aveţi?” Avea un tablou pe care erau fel de fel de obiecte… Eu zic “N’am aşa ceva.” S-a uitat aşa pe aici şi spune “Care tablou e veritabil?”, “Nici unul. Aici sunt copii.” “Dar unde sunt cele veritabile?” Mi-e ce mi-a venit şi i-am spus “la trezorerie!” Şi apoi l-am întrebat, de ce a venit aici, şi mi-a răspuns “to see my family”… “Where is jour family?”… “la Crângaşi”!!! – şi a plecat. Ca să vedeţi ce rişti.

Ligia Minovici(stânga imaginii) alături de doi prieteni(1940)

A.M.:  Vă rog să ne povestiţi de episodul donării acestui muzeu…

L.M.:  El a fost donat pe când nici nu-l cunoşteam pe bărbatul meu iar el tot ce colecţionase… de când era mic iubea arta. Când avea 8-9 ani, mama sa ia dat nişte bani întrebându-l “ce  vrei să-ţi cumperi?”, “un zmeu” a răspuns. Şi el s-a dus în oraş, unde a intrat într-o librărie italiană unde a văzut nişte reproduceri… le-a cumpărat şi a venit acasă cu ele…  era portretul lui Lorenzo Magnificul făcut de Benetto Gozzoli… o reproducere după Masaccio…, prima colecţie. Cu timpul părinţii au spus: “Lasă asta. Întâi şi întâi vreau o meserie serioasă.” Atunci l-au trimis în Franţa la Toulouse unde a studiat ingineria de mine şi petrol. Adică nici o legătură cu arta.

inginerul Dumitru Furnică-Minovici, soţul Ligiei Minovici, Intr-o imagine din anii 1940

Apoi s-a dus la Paris unde a făcut “L’Ecole du Petrol” şi apoi a venit în ţară şi l-au angajat la Creditul Minier. Aceasta era o societate care exporta petrol românesc în toată Europa. Absolut în toată Europa. Avea sediul la Viena. Se numea “Cremin” societatea, şi pe bărbatul meu l-au făcut directorul acestei societăţi.

Un stand expoziţional al Societăţii "Cremin" din perioada interbelică

Ca să vedeţi, nici o legătură cu arta dar pe el l-a făcut fericit faptul că putea să colinde toată Europa pentru afacerile firmei însă cu ocazia aceasta participa la vânzări, licitaţii, la expoziţii, mergea în anticariate.. şi aşa şi-a format un gust şi o pricepere… . Când a venit în ţară, “Cremlinul” s-a desfiinţat precum şi Creditul Minier de aici. Cu totul a stat 20 de ani în străinătate şi lucrurile le-a trimis treptat, treptat. O dată a trimis căminul aceata florentin, care l-a achiziţionat bucată cu bucată… şi le depozita pe la rude, la prieteni…, mai achiziţiona mobilier… când a venit definitv în ţară, le-a strâns pe toate şi apoi a început construcţia casei care trebuia să ţină seamă că va fi muzeu şi trebuie să corespundă cu obiectele, ceea ce a fost foarte greu… trebuiau studii şi o gândire profundă… şi a avut un prieten, un arhitect italian, Canella, care a mai făcut o casă în stil gotic în Bucureşti, pe strada Sofia. El s-a orientat după obiecte, de pildă, după acest covor Mosul de colecţie, care este foarte mare, fiind un covor cu lucrătură cu noduri pe spate, şi este foarte lung şi foarte larg…, dincolo, biblioteca care este adusă de la Viena, cumpărată la licitaţie când un castel din Westfalia a fost dezafectat… şi vedeţi, camera urmeapă conturul bibliotecii care este în stil neoclasic iar tornadele sunt franţuzeşti lucrate de mână şi se termină cu un capitel în stil gotic. În 1945 am făcut donaţia la Academie cu condiţii care s-au respecat întocmai atâta timp cât am ţinut de Academie.

Casa dumitru Minovici în anii 1943-1945, astăzi Muzeul de artă veche apuseană "Dumitru Minovici"

A.M.:  În urmă cu câteva luni mi-aţi evocat sugestia lui Petru Groza pentru salvarea acestui muzeu de la naţionalizare…

L.M.: Trebuie să vă spun că Petru Groza a fost salvatorul acestui muzeu şi norocul nostru a fost că nu ştiu cine l-a sfătuit ce şi cum şi a început să vină aici, bineînţeles cu doi agenţi, nu cu maşină…, pe jos… venea pe la 6.30 dimineaţa iar atunci bărbat-meu stătea cu toate hainele pregătite, ca un pompier, se îmbrăca şi mergea cu el la ambele muzee… lui Groza îi plăcea foarte mult…, cum avea un oaspete străin îl aducea aici. Foarte mult ne-a ajutat.

          Trebuie să vă spun – chiar dacă nu o să mă credeţi ce ne-a spus – “să nu vă înscrieţi în partid”… dealtfel, el nu era înscris în partidul comunist, el era în Frontul Plugarilor. Curios, nu mi-a venit să cred lucrul acesta. Apoi a venit cu miniştri de-ai lui…, câteodată singur, câteodată cu o fată de-a lui… ne-a invitat odată la el acasă la dejun…, nu pot să spun cum erau dejunurile la ei. Ei, bine, dna.Groza era o femeie superioară şi era fata unui doctor din Deva, şi ca ţinută şi ca cultură şi ca tot…, era extraordinară. Ştiţi ce disciplină era acolo la masă? Nici unul dintre copii nu vorbeau neîntrebaţi. Cel mai mult vorbea el la masă şi nici unul nu exista să pună o întrebare aşa… iar dejunul era întotdeauna obişnuit… ţin minte era totdeauna supă albă, o supă cu un fel de cremă peste care se punea smântână.

Imagine cu grădina reşedinţei Dumitru Minovici - fotografie din anul 1943

Apoi a făcut el o masă numai de actori şi actriţe unde ne-a invitat şi pe noi.  Erau de faţă Tanţa Cocea cu bărbatul ei, Dina Cocea cu bărbatul ei, Elvira Godeanu… . Apoi a făcut o altă masă…. A spus “pentru d-na Minovici să facem o masă de avocaţi” şi–a invitat pe Paraschivescu care era atunci pre;eedinte, câţiva care erau avocaţi, consilieri…, odată a invitat scriitori, între care pe Paul Dumitriu.

          În sfârşit, el ne-a salvat muzeul acesta. Într-o bună zi a venit Roller – care lucra la Academie – şi a venit şi a spus că aici va ţine Congresul mondial al tineretului – pentru prima oară în România şi la Bucureşti – şi că noi o să plecăm de acasă… atunci Groza a spus: “A, o să vorbesc eu să vă dea o cameră la Ambasador…” şi am spus “Nu, nu, eu nu plec de aici” Astfel, ne-am aranjat o cameră dincolo (Muzeul Nicolae Minovici n.a.) unde am stat aproape o săptămână, cât a ţinut congresul. N-am avut încotro. Apoi a venit o dispoziţie scurtă, publicată în Monitorul Oficial al Academiei, de Roller. Acesta a dat o dispoziţie ca această casă să nu mai fie muzeu ci urma să fie în întregime – deci şi etajul unde locuiam – un sediu al tineretului mondial. Iar muzeul de desfiinţează. Bărbatul meu era înnebunit.

Dumitru Minovici în mijlocul unui grup de colegi de la Societatea "Cremin" - fotografie realizată in reşedinţa sa(1944)

Eu atunci m-am dus la Groza în audienţă. Era acolo la Patriarhie, sus pe deal. M-am dus iar el m-a primit imediat şi i-am spus despre ce este vorba. El care ţinea la muzeul acesta, a telefonat lui Roller… şi atunci a început să ţipe: “Domnule, câtă vreme este Tretiakov la Moskova, o să fie şi Minovici la Bucureşti! Jos laba de pe muzeul Minovici! Domnule – îi spuse lui Roller – dumneata ai falsificat istoria, eu sunt dac, domnule, dumneata ai falsificat istoria…”, eu mă speriasem deoarece se înroşise la faţă şi mă gândeam, Doamne, dacă i se face rău, ce mă fac, o să spună că ce i-am spus, ce i-am făcut. A ţipat la Roller şi a încheiat spunându-i: “…nu-ţi graţiez şoferul! Să ştii că nu-l mai graţiez… Eşti un om rău… .” Chestia este că a renunţat Roller, şi aşa am scăpat casa, vă închipuiţi ce uşor era pentru Roller să ne mutăm aşa… în sfârşit. Roller acesta n’a avut nici el parte de noroc căci săracul avea un băiat care a murit, nu ştiu dacă ştiţi povestea…

A.M.:  …nu…

L.M.:  …când s-a făcut un bazin… nu ştiu unde, a vrut să plonjeze şi a căzut cu capul unde nu era adâncă apa, şi a murit pe loc… uite, Dumnezeu pedepseşte…

A.M.: de ce şoferul lui Roller ar fi avut nevoie de graţierea lui Groza?

L.M.:  Probabil o fi făcut ceva contra regulamentului. Nu ştiu… nu cred că omorâse pe cineva dar probabil îi dăduse o amendă… întâmplări…, întâmplări…

Soarelă particulară din anul 1943 organizată de Dumitru Minovici la reşedinţa sa

A.M.:  sunteţi de părere că există un mister al Bucureştilor? Unii scriiitori şi chiar istorici amintesc de un mister al Bucureştilor…

L.M.: Nu, nu găsesc nimic misterios. Niciodată nu m-am gândit la asta…

A.M. : …povestiti vă rog, în final, despre lumea avocaţilor…

L.m.: …despre lumea avocaţilor, în ce mă priveşte pe mine, pot să spun că cele mai multe erau procese politice… întâi pentru că cei care erau trimişi în judecată erau sau prieteni de-ai rudelor mele sau chiar rude ale mele şi în sfârşit, am avut foarte multe procese politice. Pe vremea aceea, procese civile erau foarte puţine, căci nu mai existau comercianţi, nu mai erau societăţi particulare… cu dreptul comercial, gata la coş cu el, după ce ne-am bătut  capul cu el atâta amar de vreme ca să studiem în facultate… procese comerciale nu mai erau iar civile… divorţuri, procese locative, acestea erau… penale erau destul de multe, mai ales furturi din avutul obştesc unde pedepsele ajunseseră colosal e mari, se introdusese şi pedeapsa cu moartea pentru procesele politice dar şi infracţiuni din avutul obştesc care depăşeau un milion de lei. Dar nu am auzit nici o instanţă care să fi dat o asemenea pedeapsă şi pentru sustrageri din avutul obştesc care depăşea un milion de lei.

          Însă odată când s-a pronunţat pedeapsa cu moartea – eu vă spun  părerea mea personală – eu sunt contra acestei pedepse, oriunde ar fi, pentru că sunt o mulţime de circumstanţe, de lucruri, care nu au fost cunoscute în acel momenet şi nu e destul dacă îi dai omului o pedeapsă pe viaţă? Dacă e în închisoare…

Ligia Minovici şi cabinetul său de lucru la începutul anilor 1960

Un om să dea pedeapsa cu moartea? Adică te suprapui Divinităţii? Nu mi se pare corect deloc. Când prima pedeapsă cu moartea s-a pronunţat – când eram eu avocată – a pronunţat-o o doamnă care era preşedinte la… şi a spus cam aşa: “Tribunalul în numele Poporului vă condamnă la pedeapsa cu moartea…” Vai aşa mi s-a părut îngrozitor! Cine eşti tu om, să condamni la moarte? Lasă domnule închisoare pe viaţă şi dacă între timp omul se corectează în închisoare, poate îi scazi pedeapsa, o reduci… în orice caz, în închisoare nu e destul de pedepsit, 10, 15, 20 de ani? Apoi vă spun, sunt circumstanţe care nu au fost suficient apreciate… şi procesele penale, cam acestea erau, cu sustrageri, dar nu la nivelul la care se fac astăzi… nu se mai termină, ba cu Megapower… ba s-a mai descoperit cu Ţigareta încă unul…

A.M.:  mi-aţi povestit cu luni în urmă despre un  proces unde a fost considerată drept acceptabilă depoziţia unui alienat…

L.M.:  Păi, da… A fost chiar în familia mea. A fost un proces al familiei Policrat care… sora mea era măritată cu acest Policrat care l-am apărat eu, el era preşedinte la Curtea de Apel Bucureşti, şi era rudă cu Renne Policrat, liberalul. Tatăl lui era frate cu tatăl cumnatelui meu…

A.M.:  …a fost un proces politic?

L.M.:  Era un proces politic şi întîi am pledat într-un loc în care erau numai cei favorizaţi ca infractori, apoi am pledat chiar pentru Renee… în sfârşit, în locul ăsta în care era cumnatul meu, cine a făcut denunţul? E adevărat că el făcea acest lucru cu care eu nu eram de acord: “cum tu, care eşti magistrat faci… nu-ţi dai seama?” Adică acest Renee care…  şi a fost aşa o întâmplare că de la liberali arestase o mulţime şi când el a urcat pe scară unde stătea, când a deschis uşa, şi a văzut că-i deschide cineva, era un agent care-l aştepta, căci nu era acasă,  atunci el a întrebat ceva aiurea… “cu domnul Popescu!” , “Nu, a-ţi greşit.” “Păi aici nu e etajul 4?”, “Nu aici e trei!” Atunci el a plecat, şi-a dat sema că au venit să-l aresteze… şi a schimbat la ascunzători de colo, colo… şi cumnatul meu, ca să-i mai ridice moralul îi mai povestea… iar eu atunci îi spuneam “ce curaj ai, dacă te prinde…” mă rog, l-a prins şi care a fost depoziţia în contul cumnatului meu care a cântărit cel mai mult? Aveam în familie o rudă handicapată, dar handicapată de abia ştia cum o cheamă… şi aceea dă o declaraţie în dosar – bineînţeles nu scrisă de mâna ei – “cine mai venea la Renee Policrat?” Venea Alexandru Policrat,  venea cutare… pe urmă  i-a turat pe toţi. Atunci era vestitul Petrescu… nu pardon, era Adrian Dumitriu, apoi a venit Petrescu. Atunci, după depoziţie, procurorul spuse…   atunci, apărarea, eu i-am cerut : “vă rog să-mi permiteţi să pun numai o întrebare” că asta era aşa “orînduire socialistă?” şi ea spnea “Da” iar eu atunci am cerut ca martora să spună ce înţelege prin orînduire socialistă. Habar nu avea ce este aceea “orânduirea socialistă”, era handicapată în ultimul hal. Dar, Adrian Dumitriu a sărit spunând “Ei, acum facem seminar!” “D-le preşedinte dacă vă uitaţi la fila cutare din dosar, o să vedeţi certificatul de la Institultul Medico-Legal, are un handicap de gradul cutare…”. Nimic. Se respinge. Nu m-a lăsat să spun întrebarea… şi mă rog, multe chestii din acestea am avut de multe ori, nici nu-i spuneam bărbatului meu… majoritatea erau oameni nevinovaţi, pe care îi condamna cu detenţia, cu bătăi…

Ligia şi Dumitru Minovici într-o imagine a Crăciunului de la începutul anilor 1980

          În procesul Dinu Noica am pledat pentru o prietenă  a lui care i-a scris la maşină după Hegel. El era acuzat că l-a falsificat pe Hegel. Hegel era materialist şi Noica l-a reprezentat ca idealist şi că fata aceea scrisese la maşină. Atunci eu m-am axat numai pe aceasta… ea avea 7 clase de liceu şi am spus “ de unde să ştie… cineva cu 7 ani de liceu face filozofie? Dacă citeşte pe Hegel, o să-şi dea seama dacă e materialist sau dacă e idealist? Şi am pledat toată chestia aceasta pe temă şi am spus: “Aşi vrea să ştiu şi eu care din lumea dinsală, care a făcut şi facultate, dacă le-aţi da câteva pagini să citească, dacă şi-ar da seama că sunt scrise de un materialist sau de un idealist.” În fine, s-a suspendat şedinţa şi a venit procurorul spunând că avocata apărării vrea să scoată pe cutare. Vrea să o scape că este – nu a zis chiar imbecilă dar ceva de genul ăsta şi atunci am spus “eu nu am spus aşa, am spus că în sala aceasta, unde unii au poate chiar licenţa sau liceul terminat, dacă îi dau o foaie de hârtie scrisă din tratatul acesta, poate spune dacă este scrisă de un materialist sau de un idealist.” Ea i-a scris la maşină pentru că era prietenă cu el şi i-a plătit scrisul ăsta la maşină. Şi a băgat-o şi pe Simina Mezincescu care atunci era nemăritată. Era prietenă cu prietena aceasta a mea în casa Costaforu, şi a scris în casă la ea la maşină şi atunci au inclus-o şi pe Simina Mezincescui în proces căci s-a scris la ea în casă la maşină… ce ştia ea ce a scris fata aceea la maşină?

          În 1969, când am anunţat că ies la pensie, bărbatul meu, mă numise muzeograf aici, încântat că am terminat cu avocatura. Dar ştiţi care este culmea? Primul proces l-am pledat la Târgovişte şi ultimul proces tot la Târgovişte. Ce coincidenţă teribilă! Ultimul proces. Apăruse un decret care spunea că pentru cei care aveau sustrageri din avutul obştesc care nu erau considerate crime dar care erau sub un milion de lei, era considerat numai delict… al meu, nici gând de un milion. Atunci eu, … mi-am susţinut pledoaria în virtutea acestui articol care reducea pedeapsa şi apare procurorul, căruia preşedintele îi spune să-mi acorde o replică: “Mă mir cum un avocat de tip nou nu ştie că o delapidare este o crimă!” “Domnule preşedinte, trebuie să dau şi eu replica, nu mai mult de un minut, vă rog… şi eu mă mir foarte mult cum un procuror de tip nou, nu ştie gradaţiile care sunt la delapidare, când e crimă şi când e delict, şi eu mă mir!”

          După ce l-au achitat, mi-au venit la clienţi cu cărţile de vizită… dar deja făcusem cerere ca să fiu muzeograf. Procurorul a făcut recurs şi ei au venit la mine însă eu le-am recomandat un alt avocat… erau aşadar satisfacţii aşa minore, însă eram considerată cu foarte mult curaj şi foarte multă îndrăzneală. Adică cine m-a apucat pe vremuri, aşa mă ştie.

A.M.:  Vă mulţumesc doamnă Minovici, pentru această interesantă confesiune.